Dick… Duke, Miles, Monk
Incep sa reintru in perioada de jazz… n-am mai fost aici de prea mult timp. Nici nu imi mai aduc aminte cand am fost pe-aici ultima data. E genial, Miles ma incanta ca nimeni altul, Summertime este tot ceea ce imi vine in cap. E noapte mai tot timpul, curvele stau la scara blocului si mie asta imi place la nebunie. Nu pentru optiuni ci pentru certificarea faptului ca sunt in Bucurestii cei de toate noptile. Incepusem sa uit ce era acel ceva care m-a atras intotdeauna la tampitu asta de oras. Dar mi-am adus aminte, Miles… Cel mai bun prieten pe care poate sa il aibe omul… Film noir, care e complet justificat pentru ca e intuneric pe bulevardul asta.
Imi vajaie strada in coltul urechii si din cand in cand mai aud un zgomot infundat de tanar teribil care se freaca prin oras cu motorul doar pentru ca poate. Mai sorb o gura din paharul de whiskey cu un cub de gheata care incepe sa imi dea furnicaturi pe gat si imi usuca baza gurii exact unde se termina limba, mai trag un fum plictisit din tigara doar pentru darele care iese dupa ce il scot, e necesara pentru a completa atmosfera si stau comod pe canapea fara sa fac nimic. Scriu si ma uit in gol. Scriu si traiesc un film noir. Ma astept ca din moment in moment sa intre gagica in rochie rosie cu tigara cu sipca in mana fumegand sa imi ceara sa o ajut, iar eu imbracat in pantaloni de stofa si doar cu un maieu alb pe mine sa imi iau palaria din cuier si sa ies pe usa pe care imi scrie numele sub titlul de detectiv particular luminata de reclama de la blocul de peste drum. Sa cobor intr-un jazz-bar unde gasesc toata lumea interlopa din oras imbracati cu camasi elegante si dansand cu femei frumoase si senzuale.
Asta e universul meu, fara ascunzisuri, fara mesaje… pur Miles, Monk, Ella, Luis si asa mai departe. Muzica, oras, cuvinte si senzatii.
Individ prin excelenta (sau Sancte mediocritas)
Sa vrei sa simti ca viata ta se duce,
Sa-ti dai un semn, un strugure sau un ciorchine.
Vrei sa privesti mahnirea-n fata,
Sa lupti continu cu nefericireaa.
Dar stai, ca mai departe sa te-ntrebi
Se merita?
Sa-ti rupi din pielea imbaxita cand e asa frumoasa doar.
Sa pui pe ea tonuri si nuante,
Cand nu mai merita nici natural.
Te rupi de tine si te-ntrebi,
Ca mai normal e natural.
Sa nu aspiri, sa nu te vrei
Mai, mai si inca ceva mai
Ca ei?
si te tai din nou si te intorci.
sa stai la loc in baie sa tronezi
Si sa te-mpaci cu singura creatie demna de atentie.
baliverne la cerere
Am cerut parerea unui prieten apropo de ceea ce scriu eu p-aci. I-am spus “uitete si tu pe blog si marcheaza-le pe alea mai bune”. Raspuns, si verdict “bai, mie nu imi place cum scrii tu, eu ti-am mai spus, mi se pare ca nu ai nici un subiect”.
In alte cuvinte din aceasta scurta introducere, deduc faptul ca nu mai am nici un subiect, sunt un om fara subiect. Mi-a mai spus ca fac doar jocuri de cuvinte care defapt nu spun nimic, un fel de forma fara fond, imi e greu sa cred ca nu am nici un subiect prin cate am scris pe-aici. Dar ma rog… nu acesta este subiectul pe care vroiam sa il ating in postul pe care il cititi acum.
Ideea este in felul urmator, m-am simtit putin inutil, putin superficial si putin caraghios la toate vorbele prietenului meu, insa abia la ultima fraza mi-am dat seama ca si el e un pic caraghios si un pic inutil, in cam aceeasi masura ca si mine. Daca nu ma joc cu cuvintele ce altceva pot face pentru a imi imbunatati “maiestria”? Intradevar nu are ce cauta ultimul cuvant acolo, este pus special pentru a motiva mai bine indeletnicirea mea. Cum ai putea sa faci orice din cuvinte daca tu nu te-ai jucat niciodata cu ele. Mie imi place sa vad campuri inverzite in cuvinte si munti si baruri extraordinare, si sincer doar in cuvinte ai putea sa pui munti si baruri in acelas context. Este cel mai placut lucru pe care il poti face ca dintr-o relatare sa dai o stare de spirit.
Sa trecem mai departe, joaca educa un copil, iar intre cuvinte eu ma consider la nivelul de sugar, motiv pentru care trebuie sa ma joc. Doar am trecut de patratul care intra in gaura patrata si rotundul care intra in cea rotunda, inca nu stiu nimic de cub si cilindru asa ca va trebui sa ma mai joc putin pentru a mai descoperi cate ceva. Nu va suparati pe mine pentru ca nu stiu sa fiu mai serios in aste indeletniciri, insa seriozitatea aduce cu ea si un dram de lipsa de curiozitate, ceea ce este mai important la mine deocamdata si nu sunt dispus sa o dau pe practici mai comerciale.
Pe data viitoare, care cel mai probabil va aparea tarziu ca deja m-am intrecut pe mine cu doua posturi in aproape o zi.
Pana atunci, ma aplec.
Topogane… sau visele unui gras de contrabanda
Cand eram copil mic imi doream sa am o casa cu topogane dintr-o parte in cealalta a casei si din interior pana in exterior, impanzita cu topogane si plina de lifturi de toate soiurile, scarile visam sa fie din franghie si verticale, toate televizoarele sa fie date pe cartoon network, iar frigiderul sa fie plin numai de mcdonals si mars. Atat de mult imi doream lucrurile astea si atat de posibile aveam impresia eu ca sunt incat spuneam in continu ca eu atunci cand voi creste mare imi voi face aceasta casa.
Nu doar atat, casa mea de vis avea sa fie pazita de amazoane si de oamenii-crocodili care traiesc in mlastini, nici nu stiam ce e aia amazon, dar in vis nici nu conteaza ce stii si ce nu stii, visul e facut sa fie ireal, intangibil, irealizabil si multe alte i-uri.
Mai departe am visat sa ajung rapper, ma vedeam revolutionand industria muzilcala romaneasca, de ce rapper, pentru ca nu aveam talent la muzica, si vocea mea era pe undeva pe langa o intalnire dintre oala si podea. Am mai avut apropo de muzica vise mai tarzii de posibil chitarist si rock-star international, scriitor de profesie, mare om de cultura si alte astfel de vise.
M-am calmat cu gandul ca poate un inginer bun este lafel de pretios ca si un cantaret bun sau un scriitor bun, ce poti spune, fiecare cu consolarile lui. Din pacate se cam duce si asta, deci nu am prea ramas cu nimic sa spun sincer.
Insa, cu vocea tremurand, sau mai degraba cu tastele tremurand de la metroul care imi trece pe sub apartament va impart intelepciunea mea asupra viselor.
-> Un tico mov, discutand prostii care se prea poate sa fie mai putin importante decat credem noi, metalica dat la maxim in difuzoarele de masina ‘tunata’ ruland cu 150 km la ora care defapt sunt pe undeva pe la 50 pentru ca acul e derutat si se tot invarte pe tot cadranul, geamurile deschise pentru ca e cald si destinatia necunoscuta.
-> Opt dimineata in Vama Veche, caldura infernala in cort si mahmureala mai crunta decat incape in discutie, cu o vaga amintire ca te-ai suparat azinoapte fara sa stii de ce si o baie in marea rece si murdara pe langa un tip care se unge cu vaselina sau ceva asemanator si isi indeasa virilitatea intre picioare.
Sa va mai impartasesc din intelepciunea mea de om batran de 22 de ani? Daca o fi cazul… va mai spun atat, topoganele sunt de facut, ticoul mov este de trait, iar Vama Veche este de amintit. Cat despre scris si alte indeletniciri de genul asta nu depind decat de pix.
