Am ajuns sa traim intr-o lume controlata. Si zic asta intr-un sens extrem de rau. Am plecat de la facultate dupa ore, intr-o zii urata, plua. Ca sa nu merg prin ploaie sau sa astept autobuzul, am hotarat sa o iau cu metroul. Odata ajuns pe platforma de la metrou am inceput sa ma uit la sine. Stiu ca intotdeauna gasesc viata pe acolo. Si sincer a inceput sa ma fascineze putin cum pot trai acele animale intre sinele de metrou. Cred ca cel mai murdar loc pe care il puteau gasi. Da… vorbesc despre sobolani, soareci, soricei sau cum vreti sa le spuneti. Unii sunt chiar draguti. Mici si lipsiti de orice simt de orientare. Si am inceput sa ma aplec sa vad cat mai aproape de perete ca acolo se petrece toata actiunea.
Am inceput sa ma aplec dupa cum va spuneam ca era un pui de soricel care se juca pe acolo. Si a trebuit sa vad mai departe. Sa va explic cum arata peronul de metrou in Londra… e murdar. Cum cred ca e orice metrou, in afara de cel din Moscova. Peronul este ingust si inghesuit. Pe perete in fata sunt reclame, in spate iar reclame. Si pe platforma la aproximativ patru zeci de centrimetri de margine este o dunga galbena. Aceasta dunga te atentioneaza sa nu treci mai departe sa nu cazi sau sa te loveasca trenul. Ma rog, ati inteles e o dunga galbena. Eu, in povestea mea cu soricelul dragalas, Ratatouil, am uitat de dunga galbena. Era plin de oameni pe peron asteptand trenul sa ii ia si sa ii duca. Si la un moment dat se aude de undeva o voce usor distorsionata “please, stand behind the yellow line”. Nu am auzit prima oara, asa ca a trebuit omul plictisit sa mai repete de trei ori. M-am uitat pe tot peronul si nu mai era nimeni care sa stea ca mine. M-am uitat in toate partile si nu imi spunea nimeni nimic. Pana la urma dupa ce acea voce plictisita s-a transformat intr-un tipat nervos, m-am indepartat cat am putut de acea linie de cacat. Si m-am gandit… futui camerele masii cu cine le-a inventat ca nu ma lasa sa ma uit nici macar la un soricel.