Scrisoare catre… nimeni.
Ma mai intreb din cand in cand pentru ce mai scriu pe-aici, care o fi motivul… Lumea nu citeste blogul acesta, poate mai intra din greseala vreunul care caunta cazare pe litoral si eu fiind de pe litoral ma gaseste cumva sau vreunul care cauta sonete si dat fiind faptul ca am scris despre sonete la un moment dat au dat din pura intamplare pe acest blog, dar nu va faceti griji ca nici unu nu citest mai mult de o fraza dupa care isi da seama ca e pierdere de timp si iese. Ce sa ii faci… ce e in timpul tau trebuie monitorizat mai indeaproape, vorb-aia de ce sa pierzi timpul cu problemele altora cand poti sa le pierzi cu seriale americane.
Cica la un moment dat aveam multi prieteni, nici unu nu intra pe-aici, doar trei dintre ei mai vede care e treaba, una e sora mea, una e prietena… doar unu nu e obligat. Misto… Daca pare ca m-as plange, nu e adevarat, doar fac un soi de interspectie, o spectie a internetuluim, cuvantul spectie sunt constient ca nu exista dar si-asa nu conteaza. Asa ca ma gandesc poate la efectele terapeutice ale scrisului… asta e, am gasit motivul… stai ca nu m-am terapeutizat de loc de cand am inceput sa scriu, sunt lafel de deranjat, la stomac.
Poate pura placere de a bate campii, dar pot foarte bine sa ii bat si pe foaie cu creionul ba mai bine, acolo pot si desena organe genitale si inimi in flacari trase printr-o spada cu un sarpe incolacit in jurul ei, cu totul pusa intr-un craniu in ghearele unui vultur, poate mai bag si o sirena pe ancora scriu Maricica si asta a fost. Deci nu e asta.
Poate nevoia de comunicare, dar am zis ieri ca sunt un mizantrop in devenire deci nu.
Poate ca vreau sa spun cuiva frustrarile si nu pot sa o fac in grai deschis, dar stai… am zis ca oricum nu vede nimeni.
Asa ca singura posibilitate este “c-asa mi vine cateodata doruuule” sau in alte cuvinte mi s-a sculat mie ca sunt scriitor si asta e. Pentru cei trei cititori, va multumesc pentru sprijin si intotdeauna sa se stie ca eu imi fac munca pentru fanii mei.
VA IUBESC, FANII MEI, CEI TREI! din care doi au datoria sa se uite asa ca TE IUBESC FANUL MEU. si asa am iesit din dulap, sunt si gay pe de-asupra… sau nu, e un soi de iubire de frati, sau nu e un fel de colegialitate dezvoltata. Deci na ca nu sunt gay. Baliverne tata. Pentru cei trei:
MA APLEC!
PS: VREM LEGALIZAREA PROSTITUTIEI!!!
E corect exprimata viata aici?
Sa nu credeti ca momentul de reculegere a durat pana acum… A fost adaugat la acest moment, unul de lene, altul de lipsa de chef dupa care un moment scurt de lipsa de timp si tot asa… si s-au tot invartit intre ele si au trait fericite la pana adanci batraneti… momentele… Acum m-am intors dupa care cel mai probabil o sa intru intr-un moment de cugetare, apoi altul de introspectie. Si mai pot gasi multe momente in care sa intru ca sa imi vad de meseria mea de lenes, mi-am si declarat vechimea in meserie. Sunt deja declarat doctor specialist, honorius cauza in lene si efectele ei. Dar sa vedem ce iese din lene ca pana acum eu am facut atatea pentru ea si ea nimic pentru mine. In orice caz stim cu totii ca schimbarea nu e buna desi spunem ca e, ce rost are sa faci ceva mai bine cand poti sa il faci lafel… Ma rog, pe langa lenes, ma mai vad si mizantrop si asta probabil de lene sa cunosc lume, dar asta e alta discutie. Voi incerca sa mai trec si pe la subiect putin ca sa nu va mai plictisesc din nou cu prostiile mele.
Vorbind despre bloguri cu un prieten, m-a intrebat cand mai scriu si eu ceva… asta se intampla acum ceva timp, si mi-a dat exemplu un alt prieten care scria mult mai rar decat mine pe vrema aia. Eu zic pai am scris mai mult decat X, el zice ai ma serios… ce ai scris? aia e scris? Vezi si tu ceva mai normal acolo… Lovitura, cam brutala dupa mintea mea, a venit ca ceva de “deschide ochii” pentru mine, am zis ahaaa! Am inteles unde vrea sa bata si dup-aia am plecat acasa si m-am pus la calculator si am scris ceva lafel de EU ca si pana acum. Apropo de schimbare. A doua zi m-am dus la el si l-am intrebat “iti place?” mi-a zis “Da frate, foarte tare!”
Despre fericire
Pe durata vietii unui om fericirea isi schimba intelesul de cateva ori. Initial esti fericit de orice, ca te joci, ca mananci, ca te uiti la televizor. Dupa aceasta urmeaza perioada extra-familiala, timp in care fericire inseamna contactele pe care le ai, esti fericit cand iesi cu prietenii in parc si te joci, cand iti faci prieteni noi. Urmeaza partea amoroasa, varsta la care esti fericit ca te tii cu o fata de mana, primul film vazut impreuna, primul sarut si tot asa. Urmeaza perioada de fericire adolescenta cand esti fericit orice ai face atata timp cat pare matur si nu ii implica pe parinti. Dupa care apare partea grea. Partea de maturitate in care incepi sa fii fericit numai la reusite exceptionale, totul in rest este ordinar. Fericirea in perioada asta este ceva pentru viitor, nu e neaparat pentru acum. De aici in colo totul este de viitor, faci lucruri pe care nu vrei sa le faci insa trebuie, fericirea este ceva la care ajungi foarte rar si foarte superficial, vacante, weekend-uri cu gasca, masa de craciun si tot asa. Mai departe depinde de ceea ce ai facut pana acum. Daca esti fericit cu ceea ce ai obtinut pana aici este ok, vei avea o viata placuta. Daca nu esti fericit in schimb ori vei face tot posibilul sa te intorci la fericire ori te vei multumi cu o viata mai putin multumitoare si asta a fost. Totul pana in momentul in care vei avea un copil prin care iti vei retrai fericirea intr-o masura putin diminuata si tristetea intr-o masura mult exagerata. Vei ajunge in perioada urmatoare cand deja nu mai depinde de tine, vei fi fericit in cazul in care ai putut face pana atunci copilul fericit.
Frumoasa perspectiva, in felul acesta viata pare foarte simpla. Sa va mai spun o parere… Mintea iti interpreteaza toate perceptiile si toate senzatiile, mintea este controlata de tine (treceti cu vederea non-sensul pe care l-am spus). De la o varsta in sus nu mai esti fericit la orice. Totul este ordinar, ia acel ordinar si fa-l extraordinar, nu-i greu.
In alta ordine de idei, eu am ajuns la concluzia ca schimbarea este singurul lucru care te poate tine in priza, lucruri mici sunt deajuns. Daca nu exista rutina, nu exista plictiseala, iar daca nu exista plictiseala nu exista ordinar, perceptia se schimba. Problema aici este caracterul.
Stiu ca suna a boolshit american dar incearca sa vezi mai departe de cliseu.
PS: Ce dracu v-a apucat pe toti sa scrieti statusurile pe mess si pe fb si pe toate cacaturile de genul in engleza. Limba romana nu mai are destule cuvinte? Ce pizda masii!?!? (pentru cei ce nu inteleg… What the fuck!!!)
Exista frumusete absoluta?

Experienta si sensorii ne dau tot ceea ce stim despre viata, asta numim educatie. In afara de educatie exista anumite functii si cunostinte cu care ne nastem. Gusturile se formeaza, avem tendinta sa copiem ceea ce se intampla in jur, poate sa nu iti placa in mod special o poza insa daca lumea in jur o apreciaza iti vei impune sa iti placa si astfel o sa incepi sa o apreciezi. Toate gusturile se educa. Insa intrebarea mea este daca exista frumusete absoluta, in sensul ca orice om ar avea primul instinct sa spuna ca ceea ce vede este frumos. Probabil ca raspunsul adevarat sta in cartile de psihologie, iar eu nu am studiile necesare inca pentru a afla. Dar sa vedem daca putem optine un raspuns prin ratiune.
La nastere, un copil, (din cate am inteles eu) nu are decat un bagaj genetic de cunostinte, o serie de posibilitati de personalitate, aspect, si un inceput de capacitati cognitive. Pentru a se folosi de ceea ce are in bagaj are nevoie de observatie si educatie. Daca, la inceput, un copil va fi extrem de entuziasmat de tot ceea ce vede in jur, pe masura ce creste acesta va fi tot mai obisnuit, totul va fi ordinar. Isi va forma o idee despre tot ce e in jur, va sti ce este mancarea, va sti ce e un cal si asa mai departe. Insa sunt anumite lucruri la care inca suntem entuziasmati, cum este frumusetea. Asta inseamna ca nu stim inca totul despre ea? Sau ca nu o vedem destul de des? Dar si asa frumusetile care ne inconjoara indeaproape ajung sa nu ne mai uimeasca. (more…)
Dezbatere
Trebuie sa pun o serie de intrebari. Astept raspunsuri si pareri…
Suntem vinovati pentru faptele rele pe care le facem fara sa stim? Ar trebuie sa fim pusi la raspundere pentru lucruri pe care le-am facut atata timp cat in momentul in care le-am facut nu eram constienti de raul care urmeaza?
Exista lucruri care sa justifice faptele rele? Adica este justificat sa omori un om daca tu crezi ca asta salveaza viata a 10?
Incerc sa ma gandesc la un raspuns insa nu pot spune ca am ajuns la o concluzie. O sa vin pana la urma si cu un raspuns, dar sa vedem ce putem sa scoatem din asta.
Na subiect de dezbatere.

